[ENG] [RO] [SLO] [DE] [IT] [CAST] scroll down


[ENG] Peripheralizing Europe (August 2015)

The peripheries continue to absorb the most brutal effects of the crisis of Europe. Europe’s margins are burning, not just with rapid declassing (PIIGS) and normalized poverty (the East) but also with people trying to cross minefields and seas and jump walls and fences, fleeing from, most often, the effects of western imperial and neo-colonial policies.

We call peripheralization the process of production of margins via subjection to a centre. It implies turning places and regions into reproductive spaces for the centre. In our countries, in the last 40 years, it has meant the destruction of welfare; the creation of highly exploitable, migratory work forces; the destruction of peripheral territories’ capacity to withdraw from integration into neoliberalism; and the attempt to make them competitive through the dumping of wages, taxes and social rights.

Our call to peripheralize Europe in turn points to the possibility of departing from that reproductive space and its knowledges in order to subvert existing power relations. To peripheralize Europe means to reject the developmentalist gaze according to which the centre is the future of the periphery. It means to recognize that the periphery is central, and to build struggles and resilience starting from the knowledges, practices and networks of the margins. It means to recognize that the center also has its own internal peripheries with regions and social groups that remain subjected to the same logic of marginalization, and in which we recognize ourselves.

For this reason, activists, researchers, cultural workers and academics from across the Eastern and Southern European peripheries gathered in Žeimiai, Lithuania between July 30th and August 2nd, to discuss the current political situations and organizational practices within the European Peripheries. Around 40 people participated in this meeting based in 20 different countries, mostly on the EU periphery. Organised by Murmurae (transdisciplinary facilitation platform, ES), Egzilis (anarchist collective, LT), and LeftEast (online platform across post-socialist countries), this meeting brought together people from as many places as political backgrounds and ages.

We mapped our respective contexts, stakes, and strategies of our collectives and organisations through which resilient social movements are emerging. We worked through differences and commonalities of the Southern and Eastern peripheries, in order to build a shared analysis, conceptual framework and horizon for struggle. Our starting points were mutual recognition and support. The transversality of the meeting succeeded in producing a resonant space of listening, care, generosity and critical solidarity. This created the possibilities of further engagements, actions and micro-political analysis.

To make this a reality, we identified a series of key tasks and processes. Starting from the Eastern and Southern peripheries, we must continue to:

·    Translate knowledges across the post-socialist and the mediterranean countries
·    Facilitate  encounters that start from the crises and perspectives of the peripheries
·    Rethink our relations to the European Union from there
·    Strengthen regional networks, particularly in the East

The past of the Baltics and the Balkans is now becoming the present of the PIIGS. The pain of the age of austerity resonates with the experiences of “the transition” in the European East. History doesn’t quite repeat itself – but certain violent strategies of transformation are being reapplied. The politics of debt, belt-tightening and structural adjustment imposed in the post-socialist context since the 90s (and even before) hold many lessons that the PIIGS countries can learn from in the current moment.

Today we are seeing two particularly violent processes of transition in Greece and Ukraine. We must face these situations head on, without letting financial blackmail or militarisation create a climate of fear in Eastern Europe or the PIIGS. The violence needed to integrate a territory into neoliberal capitalism often functions as a means to destroy this territory’s capacity to withdraw from this integration, making it irreversible. What can we learn about this dynamic from Eastern and Southern European experiences?

A series of questions surfaced. Can we compare the Yugoslav wars of the 90s and the breakout of war in Ukraine, which both started precisely at the point where integration into the European market was imminent? What are the parallels between the way the socialist Syriza government in Greece has been submitted to subjugation and dependency, and the way possible futures in Eastern Europe were destroyed by dismantling forms of mutualism, public ownership and social organization that enjoyed high degrees of popular legitimacy?

In the light of recent developments, it has become apparent to everyone that the EU is not the guarantor of democracy, peace, and human rights that was sold to the post-authoritarian countries of the East and South as a model of progress. The crisis has also brutally uncovered the dangers of having the EU as the privileged horizon of our political desires. This poses the challenge to orientate ourselves towards new alliances and solidarities within, against and beyond the EU, as well as new institutions and notions of rights.

The politics of fear and patronizing financial technocracy mixed with structural adjustment and militarization play out differently across the two peripheries of Europe as Eurozone. Yet, instead of recognizing common conditions, we – aided by the mainstream media – often find ourselves assigning one another slots in hierarchies of civility, via accusations of laziness, administrative incapacity and corruption. This plays a role in our responses to the politics of austerity: the production of pride in the Eastern countries that have gone through “belt-tightening” without complaint, or the unwillingness to show solidarity with the PIIGS when none was extended towards the East during earlier cycles of crisis.

Facing this need to formulate a common conceptual framework and language to think common conditions and effects, we analysed stereotypes and gaps in knowledge across the East and South, discussing different histories and vocabularies in order to better understand the challenges we face. We mapped local and translocal struggles and addressed geo-, macro- and micropolitical challenges. We spoke of the movements and organisations that have emerged in our countries since the crisis, analysing their tactics and strategies and identifying upcoming challenges. Finally we made a calendar of mobilizations to come and discussed ways of supporting another in the heat of the autumn ahead of us.

There is now a window of time in which we can talk to each other in ways that overcome past separations. In the face of continued economic crisis and militarisation, this dialogue towards common action is urgent.


Periferializarea Europei. Declarație (August 2015)

Declarație a organizatorilor întrunirii internaționale Periferializarea Europei în care s-au discutat punctele comune, diferențele și perspectivele pentru luptele comune din periferiile estice și sudice ale Europei.

Periferiile continuă să absoarbă cele mai dure efecte ale crizei europene. Marginile Europei sunt sub asediu, nu doar din cauza rapidei declasări (țările PIIGS) și a normalizării sărăciei (țările din Est) dar și pentru că oamenii încearcă să traverseze câmpuri minate și mări, să sară garduri și ziduri în încercarea de a scăpa, adesea, de efectele politicilor neo-coloniale și imperiale vestice.

Numim periferializare procesul de producere a marginilor prin supunerea față de centru. Aceasta presupune transformarea locurilor și a regiunilor în spații de reproducere pentru centru. În țările noastre, în ultimii 40 de ani, periferializarea a însemnat distrugerea bunăstării, crearea unor forțe de muncă migratoare, extrem de ușor de exploatat, distrugerea capacității periferiilor de a se opune aderării la neoliberalism și încercarea de a le face competitive prin renunțarea la salarii, taxe și drepturi sociale.

Numim periferializare procesul de producere a marginilor prin supunerea față de centru.

Apelul nostru pentru periferializarea Europei, în schimb, indică posibilitatea de a porni de la acel spațiu reproductiv și de la cunoștințele sale pentru a submina relațiile de putere existente. A periferializa Europa înseamnă să respingem privirea dezvoltatoare insistentă care indică centrul ca viitor al periferiei. Înseamnă să recunoaștem că periferia este centrală și că pentru a construi rezistența și luptele pornim de la cunoștințele, practicile și rețelele de la periferie. Înseamnă să recunoaștem că centrul are propriile lui periferii interne cu regiuni și grupuri sociale care rămân supuse, în aceeași logică, marginalizării în care ne recunoaștem și noi.

Cu acest motiv activiști, cercetători, lucrători culturali și universitari din periferiile estice și sudice europene s-au întâlnit în Žeimiai, Lithuania între 30 iulie și 2 august să discute situațiile politice curente și practicile de organizare în periferiile Europei. Aproximativ 40 de persoane din 20 de țări au participat la această întâlnire, cele mai multe dintre acestea fiind de la periferia Uniunii Europene. Organizată de Murmurae (o platformă transdisciplinară de facilitare din Spania), Egzilis (un colectiv anarhist din Lituania) și LeftEast (o platformă online pentru fostele țări comuniste) această întâlnire a adunat laolaltă oameni din tot atâtea locuri câte experiențe politice și vârste diferite aveau participanții.

Am cartografiat fiecare dintre contextele, mizele și strategiile colectivelor și organizațiilor noastre din care iau naștere mișcări sociale de rezistență. Am trecut prin diferențele și asemănările periferiilor sudice și estice pentru a construi o analiză, un cadru teoretic și perspective de luptă comune. Punctele noastre de pornire au fost susținerea și recunoașterea reciprocă. Transversalitatea întâlnirii a reușit să producă un spațiu solid de ascultare, grijă, generozitate și solidaritate critică. Aceasta a creat posibilitățile pentru angajamentele, acțiunile și analizele micro-politice viitoare.

Și pentru a transforma asta în realitate am identificat o serie de procese și teme cheie. Începând de la periferiile Estice și Sudice trebuie să continuăm cu:

  • Traducerea cunoștințelor dincolo de țările post-socialiste și mediteraneene
  • Facilitarea interacțiunilor care pornesc de la crizele și perspectivele periferiilor
  • Regândirea relațiilor cu Uniunea Europeană pornind de la asta
  • Întărirea rețelelor regionale, în special în Est.

Trecutul țărilor baltice și al celor balcanice devine prezentul țărilor PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania).

Trecutul țărilor baltice și al celor balcanice devine prezentul țărilor PIIGS. Durerea vremurilor de austeritate rezonează cu experiențele “tranziției” în estul European. Istoria nu se chiar repetă, dar anumite strategii agresive de transformare sunt refolosite. Politicile îndatorării, de strângere a curelei și ajustările structurale impuse în contextul post-socialist din ’90 (ba chiar dinainte) conțin suficiente lecții din care țările PIIGS pot învăța în prezent.

Astăzi suntem martorii la două procese deosebit de violente de tranziție în Grecia și Ucraina. Trebuie să înfruntăm aceste procese direct, fără a lăsa șantajul financiar sau militarizarea să creeze un climat de frică în Estul Europei sau țările PIIGS. Violența necesară pentru a integra un teritoriu în capitalismul neoliberal a funcționat adesea ca mijloc de distrugere a capacității acestui teritoriu de a se retrage din procesul de integrare și de a-l face ireversibil. Ce putem învăța despre această dinamică din experiențele europene estice și sudice?

Au rezultat o serie de întrebări. Putem compara războaiele iugoslave din anii ’90 cu declanșarea războiului în Ucraina, ambele începute tocmai în momentul în care integrarea pe piața europeană era iminentă? Care sunt asemănările între modul în care guvernul socialist Syriza din Grecia a fost supus subjugării și dependenței și felul în care viitorurile posibile ale Estului Europei au fost distruse prin demontarea formelor de reciprocitate, proprietate publică și organizare socială care s-au bucurat în mare măsură de legitimitate populară?

Având în vedere evoluțiile recente, a devenit evident pentru toată lumea faptul că UE nu este un garant al democrației, păcii și al drepturilor omului așa cum a fost prezentată țărilor post-autoritare estice și sudice ca model de progres. Criza a descoperit, de asemenea, pericolele de a avea UE ca orizont privilegiat al dorințelor noastre politice. Aceasta reprezintă provocarea de a ne orienta către noi alianțe și solidarități în interiorul, împotriva și dincolo de UE și de a ne imagina noi instituții și noțiuni de drepturi.

Politicile fricii și ale tehnocrației financiare condescendente combinate cu ajustări structurale și militarizare s-au manifestat diferit         în cele două periferii ale Europei ca zonă Euro. În plus, în loc să recunoaștem condițiile comune, ajutați de media mainstream, ne-am găsit de multe ori în situația de a atribui reciproc poziții în ierarhii politicoase via acuzațiilor de lene, incapacitate administrativă și corupție. Aceasta joacă un rol în răspunsurile noastre la politicile de austeritate. Țările estice s-au mândrit că au trecut prin măsurile de “strâns cureaua” fără să se plângă sau au șovăit în a-și exprima solidaritatea cu țările PIIGS pentru că acestea din urmă nu au extins-o către est în timpul ciclurilor anterioare de criză.

În fața acestei nevoi de a formula un cadru conceptual comun și un limbaj pentru a vedea condițiile comune și efectele, noi am analizat stereotipurile și lipsurile de cunoaștere de-a lungul estului și sudului, discutând diferite istorii și vocabulare pentru a putea înțelege mai bine provocările prin care trecem. Am cartografiat luptele locale și translocale și am adresat provocările geo, macro și micropolitice. Am vorbit despre mișcările și organizațiile care au luat naștere de la începutul crizei, am analizat tacticile și strategiile lor și am identificat provocările viitoare. În cele din urmă am realizat un calendar al mobilizăriilor viitoare și am discutat despre nevoile de susținere a celuilalt în anticiparea intensității evenimentelor care vor veni în toamnă.

Avem acum o fereastră de timp în care putem vorbi unii cu alții în moduri care să depășească separările din trecut. În fața unei crize economice și a militarizării continue, acest dialog îndreptat către acțiunea comună este urgent.
————————————DEUTSCH —————————————————-

Europa peripheralisieren (August 2015)

Die Peripherien erfahren nach wie vor die brutalsten Effekte der Krise in Europa. Die Ränder Europas brennen, nicht nur weil sie in höchster Geschwindigkeit deklassiert werden (PIIGS) oder normalisierte Armut herrscht (im Osten), sondern auch weil unzählige Menschen Minenfelder und Meere überqueren, um hier über Mauern und Zäune zu klettern – auf der Flucht vor Situationen, die oft Effekte imperialer und neo-kolonialer westlicher Politik sind.

“Peripherialisierung” nennen wir den Prozess, der durch die Unterwerfung unter ein Zentrum Ränder produziert. Peripherialisierung bedeutet, dass Orte und Regionen zu reproduktiven Räumen eines Zentrums werden. In unseren Ländern hat das in den letzten 40 Jahren bedeutet, dass der Sozialstaat zerstört wurde, extrem ausbeutbare migrantischer Arbeitskräfte geschaffen wurden, das Vermögen der Peripherie, sich der neoliberalen Integration zu entziehen, zerstört wurde und schließlich versucht wurde, unsere Länder durch Dumping von Löhnen, Steuern und sozialen Rechten “konkurrenzfähig” zu machen.

Unser Aufruf zu einer Peripherialisierung Europas zielt auf die Möglichkeiten ab, von der Peripherie in ihrer reproduktiven Kraft und ihrem Wissen ausgehend die bestehenden Machtverhältnisse zu untergraben. Europa peripherialisieren heisst den Blickpunkt der “Entwicklung” abzulehnen, demzufolge das Zentrum die Zukunft der Peripherie ist. Das bedeutet, zu erkennen, dass die Peripherie de facto zentral ist, und es bedeutet, soziale Kämpfe und Widerständigkeit ausgehend vom Wissen, von den Praxen und den Netzwerken der Ränder zu stärken. Es bedeutet auch, zu erkennen, dass das Zentrum ebenso seine internen Peripherien hat, dass ganze Regionen und soziale Gruppen dort derselben Logik der Marginalisierung und Ausbeutung unterworfen sind und dass wir ihnen ebenso zur Seite stehen müssen.

Von 30.Juli bis 2.August 2015 haben sich AktivistInnen, ForscherInnen und KulturarbeiterInnen der ost- und südeuropäischen Peripherien in Žeimiai, Litauen getroffen, um gegenwärtige politische Situationen und Organisationspraxen der Euro-Peripherien zu besprechen. Rund 40 Personen aus 20 Ländern haben teilgenommen. Dieses Treffen wurde von Murmurae (transdisziplinäre Platform, Spanien), Egzilis (anarchistisches Kollektiv, Litauen) und LeftEast (überregionale Onlineplattform im postsozialistischen Raum) organisiert und brachte Leute verschiedener politischer Kontexte sowie verschiedener Altersstufen zusammen.

Wir haben die jeweiligen Kontexte, Horizonte und Strategien unserer Gruppen und Organisationen kartografiert und ihre Beziehung zu lebendigen sozialen Bewegungen diskutiert. Wir haben uns durch Unterschiede und Gemeinsamkeiten der südlichen und östlichen Peripherien durchgearbeitet, um eine gemeinsame Analyse, einen gemeinsamen konzeptuellen Rahmen und Horizont für die Kämpfe zu schaffen. Unsere Ausgangspunkte dafür waren gegenseitige Anerkennung und Unterstützung. Die Transversalität und Vielfältigkeit unseres Treffens hat einen offenen Raum zum Zuhören, Großzügigkeit und kritische Solidarität geschaffen. Dadurch haben sich neue Beziehungen, Handlungsfelder und mikropolitische Analysen aufgetan.

Einige Aufgaben und Prozesse haben sich als besonders wichtig herausgestellt. Ausgehend von den östlichen und südlichen Peripherien, müssen wir weiterhin

– Wissen zwischen den post-sozialistischen und mediterranen Ländern übersetzen
– Begegnungen ermöglichen, die von den Perspektiven der Peripherien ausgehen
– unsere Beziehungen zur Europäischen Union hiervon ausgehend überdenken
– unsere regionalen Netzwerke stärken, besonders im Osten

Die Vergangenheit der Baltikum- und Balkanstaaten wird nun zur Gegenwart der PIIGS. Der Schmerz des Austeritätszeitalters hat einiges gemeinsam mit den Erfahrungen der “Transition” im Europäischen Osten. Die Geschichte wiederholt sich nicht einfach, aber gewisse gewaltförmige Transformationsstrategien werden heute wiederangewandt. Die Schulden- und Sparpolitik sowie die Strukturanpassung, die den postsozialistischem Kontext seit den 1990er Jahren (und sogar davor) auferlegt wurde, beinhaltet viele Lektionen, von denen die PIIGS heute lernen können. Diese Lektionen betreffen soziale Demobilisierung, Abwirtschaftung, Korruptionsförderung und Ausbeutung – und nicht, wie es die Medien und Mächtigen oft gerne hätten, vermeintlich effiziente Verwaltung, Sparsamkeit und sogenannten Fortschritt.

Wir erleben heute zwei besonders gewaltsame Prozesse der Transition in Griechenland und der Ukraine. Wir müssen diese Situationen direkt konfrontieren, ohne dass finanzielle Erpressung oder Militarisierung eine Klima der Angst herstellen können, und so das kritische Denken und die sozialen Kämpfe in Osteuropa und den PIIGS schwächen. Die Gewalt, die nötig ist, um ein Territorium in den neoliberalen Kapitalismus zu integrieren, dient oft zur Zerstörung des Vermögens dieses Territoriums, sich dieser Integration zu entziehen, wodurch diese Integration irreversibel wird. Was können wir in Anbetracht der süd- und osteuropäischen Erfahrungen über diese Dynamik lernen?

Einige Fragen sind aufgetaucht. Können wir die jugoslawischen Kriege der 1990er Jahre mit dem Kriegsausbruch in der Ukraine vergleichen, weil beide genau am Schwellenmoment hin zur Europäischen Integration auftraten? Welche Parallelen gibt es zwischen der Art und Weise, in der die linke Syriza-Regierung in Griechenland in die Unterwürfigkeit und Abhängigkeit gezwungen wurde, und in der Art und Weise, in der mögliche Zukunftswege in Osteuropa durch den Abbau mutualistischerFormen, öffentlichen Eigentums und sozialer Organisation zerstört wurden, all das trotz hoher gesellschaftlicher Legitimität?

In Anbetracht der gegenwärtigen Entwicklungen haben wir festgestellt, dass die Europäische Union nicht die Vorbotin von Demokratie, Frieden und Menschenrechten und auch nicht das Fortschrittsmodell ist, als das sie den post-autoritären Ländern des Ostens und Südens verkauft wurde. Die heutige Krise hat auch sichtbar gemacht, wie gefährlich es sein kann, die EU zum einzigen Horizont unserer politischen Vorstellungen zu machen. Dadurch ergibt sich eine neue Herausforderung, uns in Richtung neuer Allianzen und neuer Solidarität innerhalb der EU, gegen sie und jenseits ihrer Grenzen zu orientieren, sowie auch in Richtung neuer Institutionen und Rechtsbegriffe.

Die Politik der Angstmache und die herabwürdigende finanzielle Technokratie, die mit Strukturanpassung und Militarisierung einhergehen, zeigen verschiedene Gesichter und Effekte in den zwei Peripherien des Europas der Eurozone. Dadurch beschuldigen wir einander oft – vor allem in den Mainstream-Medien – verschiedener Formen der Faulheit, administrativen Unfähigkeit oder Korruption, anstatt unsere geteilten Umstände zu erkennen. Das wirkt sich auf unsere Reaktionen gegenüber der Austeritätspolitik aus: Stolz in den osteuropäischen Ländern, die beschwerdelos “den Gürtel enger geschnallt haben” oder das Ausbleiben der Solidarität mit den PIIGS, weil auch in früheren Krisenzyklen die Solidarität mit dem Osten ausgeblieben war.

In Anbetracht der Notwendigkeit, einen gemeinsamen begrifflichen Rahmen und eine gemeinsame Sprache zu finden, die es uns erlaubt, geteilte Bedingungen und Effekte zu durchdenken, haben wir Klischees und Wissenslücken im Osten und Süden analysiert. Wir haben unterschiedliche geschichtliche Hintergründe und deren Begrifflichkeiten diskutiert, und lokale und translokale Kämpfe aufgelistet, sowie die damit verbundenen Herausforderungen besprochen. Dabei haben wir uns auf geo-, makro- sowie auch mikropolitische Ebenen bezogen, um globale sowie regionale gesellschaftliche und kollektive Prozesse im Blick zu haben. Wir haben über die Bewegungen und Organisationen gesprochen, die in unseren Ländern seit Beginn der Krise entstanden sind, und deren Taktiken und Strategien sowie auch anstehende Herausforderungen diskutiert. Schließlich haben wir einen gemeinsamen Kalender der nächsten Mobilisierungen gemacht und gemeinsam darüber nachgedacht, wie wir uns in der Hitze des kommenden Herbsts unterstützen können.

Es hat sich ein Zeitfenster aufgetan, in dem wir miteinander reden können und dabei vergangene Spaltungen hinter uns lassen. Im Angesicht der andauernden wirtschaftlichen Krise und Militarisierung ist dieser Dialog für einen gemeinsamen Handlungshorizont dringend nötig.

Dieses Statement wurde von den OrganisatorInnen sowie einigen TeilnehmerInnen des Peripheralising Europe Treffens Anfang August 2015 zusammengestellt.


Periferizirati Evropo (Avgust 2015)

Kriza Evrope se še naprej najbolj brutalno odigrava ravno na periferiji. Robovi Evrope gorijo. Izraz tega nista zgolj pospešeno potiskanje ljudi na družbeno obrobje (države PIIGS1) in normalizacija revščine (države vzhodne Evrope), temveč tudi ljudje, ki medtem, ko skušajo prečkati minska polja in morja, plezajo čez zidove in ograje, ponavadi bežeč pred učinki zahodnih imperialnih in neo-kolonialnih politik.
Periferizacija imenujemo proces proizvodnje obrobja preko podreditve centru in pomeni preoblikovanje krajev in regij v prostor, katerega funkcija je reprodukcija centra. Na ozemljih, iz katerih prihajamo, je v zadnjih 40 letih to pomenilo uničevanje sistemov blaginje; ustvarjanje visoko izkoriščane migrantske delovne sile; uničenje zmožnosti, da bi se obrobna območja izognila vključitvi v neoliberalni red; in poskuse višanje stopnje ekonomske tekmovalnosti teh območij preko nižanja plač in davkov ter krčenja socialnih pravic.
V nasprotju s tem naš poziv po periferiziranju Evrope meri na možnost, da ta prostor reprodukcije in njegova znanja vzamemo za izhodišče delovanja, usmerjenega v subvertiranje obstoječih razmerij moči. Periferizirati Evropo pomeni zavrniti razvojniški pogled, po katerem je središče prihodnost obrobja. Pomeni prepoznati, da je obrobje osrednjega pomena ter gradnjo bojev in upornosti izhajajoč iz znanj, praks in mrež na margini. Pomeni tudi prepoznati, da je tudi samo središče prežeto z perifernimi območji, bodisi da gre za regije, bodisi za posamezne družbene skupine, ki ostajajo podvržene isti logiki marginalizacije in v katerih prepoznavamo sami sebe.
To so bili razlogi, ki so med 30. julijem in 2. avgustom aktiviste, raziskovalke, kulturni delavce in akademičarke iz vzhodnih in južnih periferij Evrope pripeljali v Žeimiai v Litvo.

Srečanje, ki se ga je udeležilo okoli 40 ljudi iz različnih političnih okolij in generacij, večinoma iz obrobja Evropske Unije, je bilo namenjeno razmišljanju o trenutnih političnih situacijah in organizacijskih praksah na prostoru evropskih periferij oziroma obrobij. Potekalo je v organizaciji iniciativ Murmurae (transdisciplinarna facilitacijska platforma, Španija), Egzilis (anarhistični kolektiv, Litva) in LeftEast (spletna platforma, ki združuje avtorje/ice iz več post-socialističnih držav).
Mapirali smo kontekste, iz katerih prihajamo, izzive, s katerimi se soočamo ter in strategije, na podlagi katerih delujemo v okviru naših kolektivov in organizacij, skozi katere vznikajo trdoživa družbena gibanja. Z namenom gradnje skupne analize, skupnega konceptualnega okvirja in skupnega horizonta boja smo se spraševali o razlikah in podobnostih med južnim in vzhodnim obrobjem Evrope, naše izhodišče pa je bilo vzajemno prepoznanje in podpora. Transverzalnost srečanja je bila uspešno investirana v rezonirajoč prostor poslušanja, skrbi, radodarnosti in kritične solidarnosti, kar odpira možnosti za nove projekte, akcije in mikro-politično analizo.
Identificirali smo niz ključnih nalog in procesov. Izhajajoč iz vzhodne in južne periferije moramo nadaljevati z naslednjimi aktivnostmi:

    Prevajanje znanj med post-socialističnimi in mediteranskimi deželami
    •    Facilitacija srečanj, ki za svoje izhodišče jemljejo krizo in poglede nanjo iz smeri periferij
    •    Premišljanje odnosa do Evropske Unije s stališča periferije      
    •    Krepitev regionalnih mrež, še posebej na vzhodu

Preteklost Baltika in Balkana sedaj postaja sedanjost držav PIIGS. Bolečina dobe zategovanja pasov rezonira z izkušnjo “tranzicije” na vzhodu Evrope. Zgodovina se ne ponavlja povsem, toda nekatere nasilne strategije transformacije so ponovno uveljavljane. Države PIIGS se lahko danes veliko naučijo od politike dolga, zategovanja pasov in strukturnega prilagajanja, ki je bila post-socialističnemu prostoru vsiljena od devetdesetih let naprej (ponekod celo prej).
Dva posebej nasilna procesa tranzicije trenutno spremljamo v Grčiji in v Ukrajini. Z obema primeroma se moramo soočiti neposredno in ne pustiti, da finančno izsiljevanje ali militarizacija ustvarita ozračje strahu v vzhodni Evropi ali v državah PIIGS. Nasilje, ki je potrebno za integracijo nekega ozemlja v neoliberalni kapitalizem pogosto deluje kot sredstvo uničenja zmožnosti tega ozemlje, da to integracijo zavrne, zaradi česar le-ta postane nepovratna. Kaj se o tej dinamiki lahko naučimo iz izkušenj vzhodne in južne periferije Evrope?
Soočili smo se z nizom vprašanj: ali lahko primerjamo jugoslovanske vojne v devetdesetih in izbruh vojne v Ukrajini, do katerih je prišlo ravno na točki odločanja za integracijo v skupni evropski trg? Kakšne so vzporednice med načinom, na katerega je bila socialistična vlada Syrize v Griji prisiljena sprejeti podreditev in odvisnosti ter med načini, na katere so bile v času tranzicije v vzhodni Evropi uničene možne drugačnosti prihodnosti, ki so vsebovali razgradnjo nekaterih oblik vzajemnosti, družbene lastnine in družbene organizacije, ki so uživale visoke stopnje družbene legitimnosti?
V luči zadnjih dogajanj je postalo jasno, da Evropska Unija ni garant demokracije, miru in človekovih pravic, kar je bila sicer podoba, ki je bila kot model napredka prodajana post-avtoritarnim državam na jugu in vzhodu Evropa. Kriza je tudi brutalno razkrila nevarnosti razumevanja EU kot priviligiranega horizonta naših političnih želja. To nas sooča z izzivom orientiranja v smeri novih zavezništev in solidarnosti znotraj, proti in onkraj EU, kot tudi v smeri novih institucij in pojmovanju pravic.
Mešanica politike strahu, pokroviteljstva finančne tehnokracije, programov strukturnega prilagajanja in militarizacije se po ozemljih dveh periferij Evrope in evrocone izraža na različne načine. Toda namesto, da bi ljudje širom obrobja prepoznali skupne pogoje, pogosto drug drugega ob obilni pomoči vodilnih medijev z obtožbami o lenobi, administrativni nesposobnosti in korupciji rangiramo po lestvici civiliziranosti. Vse to vpliva na odzive ljudi na politiko zategovanja pasov: primer je denimo produkcija ponosa v nekaterih državah vzhodne Evrope, ki so šle skozi lastno obdobje “zategovanja pasov” brez pritožb ali pa nepripravljenost ljudi v teh istih državah, da bi pokazali solidarnost z državami PIIGS, ko pa je sami v prejšnjih ciklih krize niso bili deležni v obratni smeri.
Soočeni s to potrebo po formuliranju skupnega konceptualnega okvirja in jezika za mišljenje skupnih pogojev in učinkov smo analizirali stereotipe in razpoke v znanju širom vzhoda in juga ter razpravljali o različnih zgodovinah in besednjakih zato, da bi bolje razumeli izzive, s katerimi se soočamo. Mapirali smo lokalne in tranlokalne boje in naslovili geo-makro-mikro politične izzive. Govorili smo o gibanjih in organizacijah, ki so v naših deželah vzniknile v času krize, analizirali njihove taktike in strategije ter identificirali prihajajoče izzive. Na koncu smo naredili koledar prihajajočih mobilizacij in spregovorili o načinih, na katere lahko podpremo drug drugega v vroči jeseni, ki je pred nami.
Odprla se je možnost, da drug z drugim spregovorimo na načine, ki presegajo stare ločitve. V luči nadaljevanja ekonomske krize in militarizacije je ta dialog usmerjen proti skupni akcij stvar nuje.

*To izjavo so po srečanju pripravili organizacijske ekipa Peripheralizing Europe srečanja in nekateri udeleženci*
1Države         PIIGS: Portugalska, Irska, Italija, Grčija, Španija. (op. prev.)

——————————————— ITALIANO ——————————-

Periferalizzare l’Europa: Dichiarazione (Augusto 2015)

Le periferie continuano ad assorbire gli effetti più brutali della crisi dell’Europa. I margini dell’Europa sono in fiamme, non solo per il rapido degrado (Portogallo, Italia, Grecia, Spagna – PIGS) e la povertà normalizzata (all’est), ma anche per le persone che cercano di traversare campi minati e mari e di superare muri e recinzioni, in fuga il più delle volte dagli effetti delle politiche dell’imperialismo e neocolonialismo occidentali.

Chiamiamo periferalizzazione il processo di produzione di margini attraverso l’assoggettamento a un centro. In altri termini, la trasformazione di luoghi e regioni in spazi di riproduzione a profitto del centro. Nei nostri paesi ciò ha significato, negli ultimi 40 anni, la distruzione dello stato sociale, la creazione di forza lavoro migrante e altamente sfruttabile, la distruzione delle capacità dei territori delle periferie di sottrarsi all’integrazione al neoliberalismo, come pure il tentativo di renderli competitivi attraverso la concorrenza su salari, tasse e diritti sociali.

Tra il 30 luglio e il 2 agosto attiviste e attivisti, ricercatrici e ricercatori, accademiche e accademici provenienti dalle periferie dell’Europa dell’est e del sud si sono riuniti/e a Žeimiai in Lituania per discutere del contesto politico attuale e delle pratiche organizzative nelle periferie dell’Europa. All’incontro hanno partecipato circa 40 persone provenienti da 20 paesi principalmente della periferia dell’UE. L’incontro, organizzato de Murmurae (piattaforma transdisciplinare di facilitazione, Barcellona), Egzilis (collettivo anarchico, Kaunas) e LeftEast (rete di ricerca orientata sui paesi post-socialisti), ha riunito persone di varie provenienze, orientamento politico ed età.

Insieme abbiamo mappato i nostri contesti rispettivi, le poste in gioco e le strategie di collettivi e organizzazioni da cui stanno sorgendo movimenti sociali resistenti. Abbiamo approfondito differenze e punti comuni alle periferie del sud e dell’est fino ad arrivare a un’analisi condivisa, a un quadro concettuale e a un’orizzonte di lotta comuni. I nostri punti fermi sono stati il riconoscimento e il sostegno reciproco. La trasversalità dell’incontro ha permesso di produrre uno spazio di ascolto, attenzione, generosità e solidarietà critica. Con questo si sono poste le basi per ulteriori impegni, azioni e analisi micropolitica.

Il nostro appello a rendere periferica l’Europa mira alla possibilità di abbandonare quello spazio riproduttivo e le sue conoscenze per sovvertire i rapporti di potere esistenti. Rendere periferica l’Europa significa rifiutare la prospettiva sviluppista che presenta il centro come il futuro cui la periferia deve aspirare. Significa riconoscere la centralità della periferia e costruire lotte e resistenze a partire dalle conoscenze, pratiche e reti dai margini. Significa riconoscere che lo stesso centro contiene al suo interno anche delle periferie, con regioni e gruppi sociali nei quali ci riconosciamo soggetti alla stessa logica di emarginazione.
Per rendere tutto ciò realtà abbiamo identificato una serie di azioni e processi chiave. A partire dalle periferie orientali e meridionali dobbiamo continuare a:

•    tradurre         conoscenze dai paesi post-socialisti e mediterranei
    •    facilitare         incontri che partono dalle crisi e dalle prospettive delle periferie
    •    ripensare         le nostre relazioni con l’Unione europea a partire da lì
    •    rafforzare         le reti regionali, specialmente all’est

Il passato dei Paesi baltici e dei Balcani sta diventando il presente di Portogallo, Italia, Grecia e Spagna. Il dolore dell’epoca dell’austerità fa eco alle esperienze della “transizione” nell’est europeo. La storia non si ripete completamente – ma certe strategie violente di trasformazione vengono applicate di nuovo. Le politiche del debito, i sacrifici e l’aggiustamento strutturale imposti nel contesto post-socialista a partire dagli anni 90 (e anche da prima) offrono esperienze da cui Portogallo, Italia, Grecia e Spagna possono trarre lezioni utili per il presente.

Oggi osserviamo due processi di transizione particolarmente violenti in Grecia e in Ucraina. Dobbiamo affrontare di petto queste situazioni, senza permettere che il ricatto finanziario o la militarizzazione creino un clima di paura nell’Europa dell’est o in Portogallo, Italia, Grecia e Spagna. La violenza necessaria all’integrazione di un territorio al capitalismo neoliberale spesso funziona come mezzo per distruggere la capacità di questo territorio di sottrarsi a tale integrazione, rendendola irreversibile. Che cosa è possibile imparare dalle esperienze dell’Europa orientale e meridionale?

Sono emerse diverse questioni. È possibile confrontare le guerre jugoslave degli anni 90 allo scoppio della guerra in Ucraina, entrambe iniziate esattamente nell’imminenza dell’integrazione al mercato europeo? Che paralleli sussistono tra il modo in cui il governo di sinistra di Syriza in Grecia è stato forzato alla sottomissione e alla dipendenza, e la maniera in cui futuri possibili nell’Europa dell’est furono distrutti con lo smantellamento delle forme di mutualismo, proprietà pubblica e organizzazione sociale che godevano di grande legittimità popolare?

Alla luce di sviluppi recenti è ormai evidente per tutti che l’UE non è il garante di democrazia, pace, diritti umani che era stato venduto ai paesi post-autoritari dell’est e del sud come modello di progresso. La crisi ha anche svelato in maniera brutale i pericoli di fare dell’UE l’orizzonte privilegiato dei nostri desideri politici. Ciò costituisce uno stimolo a orientarci in direzione di nuove alleanze e solidarietà all’interno, contro e oltre l’UE, come pure di nuove istituzioni e di nuove nozioni di diritti.

Le politiche della paura e la tecnocrazia finanziaria paternalistica combinate con l’aggiustamento strutturale e la militarizzazione si manifestano diversamente nelle due periferie dell’Europa intesa come Eurozona. Ciononostante, invece di riconoscere i punti comuni, spesso ci troviamo – in ciò aiutati dai media – ad attribuire gli uni agli altri posizioni diverse nelle graduatorie di civiltà, attraverso accuse di pigrizia, incompetenza amministrativa e corruzione. Questo ha un ruolo nelle nostre risposte alle politiche di austerità: la produzione di orgoglio nei paesi dell’est che hanno “tirato la cinghia” senza lamentarsi, o la riluttanza a mostrarsi solidali con Portogallo, Italia, Grecia e Spagna perché non ci fu nessuna solidarietà nei confronti dell’est durante i cicli di crisi precedenti.

Confrontati e confrontate alla necessità di formulare un quadro concettuale e un linguaggio comuni per pensare condizioni ed effetti comuni, abbiamo analizzato stereotipi e differenze in termini di conoscenza all’est e al sud; abbiamo esplorato storie e vocabolari diversi per meglio comprendere le prove che abbiamo davanti. Abbiamo mappato le lotte locali e translocali, e abbiamo analizzato le sfide geopolitiche, macro e micropolitiche. Abbiamo discusso di movimenti e organizzazioni che sono emersi con la crisi nei nostri paesi, ne abbiamo analizzato le tattiche e strategie per arrivare a determinare le sfide future. Abbiamo infine prodotto un calendario delle mobilitazioni a venire e abbiamo discusso di come sostenerci reciprocamente nell’autunno caldo che ci aspetta.

Ci troviamo attualmente in un momento in cui possiamo parlarci superando le divisioni del passato. A fronte della prolungata crisi finanziaria e della militarizzazione, questo dialogo orientato all’azione comune è più che mai urgente.

* Questa dichiarazione è stata redatta dal gruppo organizzatore di Peripheralizing Europe e da alcuni/e partecipanti al termine dell’incontro.


Periferizar Europa (Agosto 2015)
Arden los márgenes de Europa y las periferias continúan absorviendo los efectos más brutales de su crisis. No sólo en lo que se refiere al desclasamiento en el sur o la normalización de la pobreza en el este; asistimos también desoladas al violento paisaje de cuerpos cruzando el mar Mediterráneo en frágiles balsas, saltando muros y vallas. Son éstos cuerpos valientes que trazan una línea de fuga escapando de las políticas neocoloniales.

Denominamos «periferización» al proceso de producir «márgenes» sujetos a un «centro». Ello implica convertir los lugares y regiones de la periferia en espacios reproductivos para el centro que se enriquece. Durante los últimos 40 años, esto ha significado en nuestros países destruir el Estado del bienestar, crear una fuerza de trabajo migrante altamente explotable e impedir la posibilidad de que los territorios periféricos eviten ser integrados al neoliberalismo. Las regiones periféricas se ven sometidas a las políticas de austeridad y a una competencia entre iguales que redundan en la caída de los salarios y el recorte de los derechos sociales.

Pero el «devenir periferia» de Europa puede significar por el contrario abrir la posibilidad de pensar y hacer desde un espacio reproductivo cuyos saberes y conocimientos subviertan las relaciones de poder existentes. Esta otra periferización significa rechazar el punto de vista desarrollista desde el cual el centro resulta fundamental para el futuro de la periferia. Periferizar puede suponer entonces lo opuesto: reconocer que la periferia es central. Consistiría en construir desde la periferia. Significaría producir luchas y resistencias a partir de los saberes, las prácticas y las redes de los márgenes. Periferizar exigiría también reconocer que el centro aloja sus periferias internas, regiones y grupos sociales sometidos. Nosotras nos reconocemos y situamos en este otro devenir periferia.

Entre el 30 de julio y el 2 de agosto de 2015, alrededor de 40 activistas provenientes de distintos países de Europa del Este y del Sur, con variadas trayectorias y experiencias políticas y diferentes edades, hemos participado en el encuentro «Peripheralising Europe» que ha tenido lugar en Zemai (Lituania). El encuentro ha estado organizado por Murmurae (plataforma de facilitación transdisciplinar con base en Barcelona), Egzilis (colectivo anarquista de Kaunas) y LeftEast (red de investigación activa en los paises postsoviéticos).

La transversalidad del encuentro permitió generar un nutrido espacio resonante donde confluyeron la escucha, el cuidado, la generosidad y la solidaridad crítica. Ello ha posibilitado tanto el análisis de la micropolítica de nuestra condición periférica como el compromiso de construir futuros espacios para la acción. Con el fin de facilitar una reflexión compartida, hemos trabajado poniendo el énfasis no sólo en nuestras diferencias sino también —lo que resulta incluso más importante— en lo que nos es común. Desde el reconocimiento y el apoyo mutuos hemos cartografiado durante el encuentro diferentes contextos y estrategias, analizando los colectivos y organizaciones de los que formamos parte, así como los diversos contextos regionales de los que emergen actualmente diversos movimientos sociales.

Para hacer que esta otra periferización sea realidad, hemos identificado las siguientes cuestiones a trabajar:

• Traducir saberes y conocimientos entre los paises postsoviéticos y mediterráneos.
• Facilitar encuentros sobre Europa y su actual crisis.
• Pensar nuestras relaciones con la Union Europea.
• Fortalecer redes regionales, en especial bajo las condiciones actualmente más difíciles de Europa del Este.

El pasado de los paises bálticos y la región balcánica resuena hoy en el resto de las periferias del sur. El dolor y el malestar de la era de la austeridad en Portugal, Grecia o el Estado español actualiza la experiencia de las transiciones políticas de los países del este tras la caída del Muro. Ciertamente, la Historia nunca se repite. Pero somos testigos de cómo algunas estrategias realmente violentas están siendo aplicadas de nuevo. Las políticas del endeudamiento y la austeridad, los ajustes estructurales impuestos en los contextos postsocialistas principalmente desde los años noventa en adelante —en algunos casos incluso anteriormente— sirven de lección hoy día para las periferias del sur. Debemos encarar estas lecciones para avanzar y organizarnos sin permitir que el chantaje financiero o la militarización creen un clima de miedo. La violencia que se aplica a la hora de intergrar un territorio en el sistema neoliberal tiene un fin: destruir la posibilidad de que ese territorio tenga la capacidad de escapar del neoliberalismo. ¿Qué podemos aprender de estas dinámicas experimentadas en común por el sur y el este de Europa?

Nos han surgido una serie de preguntas. ¿Podemos comparar las guerras de Yugoslavia en los años noventa con la aparición más reciente de la guerra en Ucrania? ¿Por qué estallaron ambas guerras justo cuando la integración en el mercado europeo era inminente?
¿Qué paralelismos existen entre la subyugación del gobierno de Syriza en Grecia, sometido a la dependencia de la Troika, y el momento en que los antiguos regímenes socialistas de Europa del Este experimentaron la destrucción y el desmantelamiento de sus formas de mutualismo y propiedad pública que disfrutaban de una gran legitimidad popular?

A la luz de los acontecimientos recientes, resulta evidente para cualquiera que la Unión Europea no garantiza ni la democracia ni los derechos, mucho menos los derechos humanos. La seguridad de todo ello fue sin embargo la fórmula que sirvió para vender a los paises postautoritarios un futuro modelo de progreso europeo. Entre las muchas cosas que esta crisis está destruyendo, se encuentra también la posibilidad de situar a la actual Unión Europea en el horizonte en nuestros deseos políticos. El reto es sin duda orientarnos hacia nuevas alianzas y solidaridades dentro, contra y mas allá de la Union Europea, generando nuevas instituciones y nociones de derechos.

Las políticas del miedo y proteccionistas mezcladas con la financiarización tecnocrática,  ajustes estructurales y militarización, generan un papel muy distinto en estas dos perferias de Europa en tanto Eurozona. En vez de permitir reconocer(nos) en lo que nos es común, en lo que nos permite reproducirnos, nos fuerzan a reproducir jerarquías y representaciones desempoderantes: los pueblos periféricos como perezosos, incapaces de asumir responsabilidades administrativas y corruptos por naturaleza. Todos estos estereotipos tienen una enorme influencia en las respuestas que damos tanto individual como colectivamente a las políticas de austeridad. Por ejemplo, la población de los países del Este se siente mayoritariamente orgullosa por haber atravesado las políticas de austeridad sin ningun tipo de queja. Se muestra por tanto reticente a la hora de solidarizarse actualmente con el sur. Tampoco el sur de Europa mostró ningún tipo de solidaridad sustancial en años anteriores, cuando esas mismas políticas azotaron el este.

Nos hemos enfrentado a la necesidad de formular tanto un marco conceptual como un lenguaje compartidos, en lo que se refiere a las condiciones y los efectos de la crisis y el neoliberalismo en nuestros respectivos territorios. Hemos analizado los estereotipos y los espacios intermedios que han de ser llenados para conectar los diferentes conocimientos y saberes que existen en el sur y el este de Europa. Hemos discutido en torno a nuestras distintas historias, pero generando vocabularios que nos permitan entender mejor los retos a los que nos enfrentamos. Hemos mapeado luchas locales y translocales, haciendo hincapié tanto en lo geopolítico y macropolítico como en nuestros retos micropoliticos. Hemos generado un espacio de escucha, conversando sobre nuestros movimientos y organizaciones, analizando sus tacticas y estrategias, identificando los retos que tenemos por delante. Por último, hemos elaborado un calendario de movilizaciones y acciones previstas para el resto del año 2015, discutiendo la manera en que podamos participar en ellas sosteniéndonos y apoyándonos.

Actualmente se ha abierto una ventana en el tiempo que nos permite de encontrarnos y superar las separaciones impuestas. En el actual panorama de crisis económica en el sur y la militarización del este, consideramos urgente generar este tipo de espacios para el dialogo y la acción.

———– MAGYAR ————————————–

Európa a széleken (Augusztus 2015)

Az európai válság következményei a periférián csapódnak le a legszélsőségesebb formákban. Nem csak a gyors deklasszálódás (PIIGS) és normalizálódott szegénység (Kelet-Európa) formájában, de azoknak az embereknek a képében is, akik aknamezőkön, tengeren és különböző falakon-kerítéseken át menekülnek olyan válságok elől, amelyek ugyancsak a nyugati neo-koloniális politikákkal függnek össze.

Azt a folyamatot nevezzük periferizációnak, amely során egy centrumnak való alárendelődés megteremti a perifériát. A mi országainkban az elmúlt 40 év során ez a jóléti rendszerek lerombolását jelentette; kizsákmányolható, mozó munkaerőt; a neoliberális intergráció elleni küzdelem ellehetetlenítését; egy olyan versenyképességet, ami a bérek és szociális jogok csökkentésén alapult.

A felhívásunk, amellyel a jelen válság körülményei közt Európa széleire kívánjuk irányítani a figyelmet, abból indul ki, hogy a fennálló hatalmi viszonyok megváltoztatásához itt találunk kulcsfontosságú tudásokat. Európa széleire figyelni annyit tesz, mint visszautasítani azt a fejlesztési elképzelést, miszerint a központ a periféria jövője. Annyi tesz, mint elismerni: a periféria a rendszer kulcsfontosságú eleme, s a válság túléléséhez az itt kialakult gyakorlatokból, tudásokból és hálózatokból lehet meríteni erőt. Azt jelenti, hogy felismerjük a központon belül is kialakult perifériákat, s az ő alárendeltségükben magunkra ismerünk.

Ennek a figyelemnek a szellemében gyűltek össze 2015 július 30 és augusztus 2 között a litvániai Žeimiai-ban aktivisták, kutatók és kulturális munkások Kelet- és Dél-Európából, hogy Európa széleinek jelenlegi politikai helyzetéről és szerveződési formáiról beszélgessenek.

20 országból körülbelül 40-en vettünk részt a találkozón, különböző életkorúak, származásúak, különböző politikai háttérrel rendelkezők. A talákozót a Murmurae (transzdiszciplináris facilitációs platform, Spanyolország) és Egzilis (anarchista kollektíva, Litvánia) és LeftEast (online platform) szervezték.

Feltérképeztük a társadalmi szervezeteink kontextusait, tétjeit és stratégiáit. A dél- és Kelet-európai helyzetek különbségeit és hasonlóságait elemezve kerestünk egy közös keretet és horizontot a tevékenységünk összekapcsolásához. Olyan teret alkottunk, amelyben egymás meghallgatása, az egymásért viselt felelősség, gondoskodás, és kritikus szolidaritás jól rezonálhattak egymással, és megalapozhatták a további együttműködést, akciókat, és mikropolitikai elemzést.

Ehhez egy sor kulcsfontosságú feladatot és folyamatot azonosítottunk. A déli és keleti perifériákból kiindulva

  • fordítanunk kell a posztszocialista és mediterrán országokban kialakult tudások között,
  • segítenünk kell olyan találkozások létrejöttét, amelyek a perifériák válságaiból és perspektíváiból indulnak ki,
  • eszerint a kiindulópont szerint kell újragondolnunk az Európai Unióhoz való viszonyunkat,
  • erősítenünk kell regionális hálózatainkat, különösen Kelet-Európában.

A Baltikum és a Balkán múltja ma a PIIGS országok jelenévé válik. Az ott ma megszenvedett megszorítások a posztszocialista átmenet folyamataira emlékeztetnek. Az eladósodás és strukturális kiigazítás tapasztalata a posztszocialista térségben sok tanulsággal jár a PIIGS országok jelenére nézve.

Ma két különösen erőszakos átmenetnek vagyunk tanúi Görögországban és Ukrajnában. Nem szabad, hogy a pénzügyi zsarolás vagy a militarizáció a félelem erejével elnémítson minket. A neoliberális integráció erőszakossága gyakran abban áll, hogy ellehetetlenítik az integráció ellen dolgozó erőket. Milyen következményekkel járnak Kelet-Európa korábbi tapasztalatai a mai Dél-Európai helyzetre nézve?

Van-e hasonlóság a 90-es évek jugoszláv háborúi és az ukrajnai harcok között, amelyek egyaránt az európai piaci integráció hajnalán törtek ki? Van-e párhuzam a Sziriza kormány behódolása és aközött, ahogyan a kelet-európai társadalmi szerveződés elemei átalakultak a 90-es években?

Az elmúlt évek eseményei világossá tették, hogy az EU nem a demokrácia, béke és emberi jogok világa, ahogyan azt a posztszocialista felzárkózás modelljeként hirdette magáról. A válság megmutatta, mennyire veszélyes az EU-t a politikai vágyaink kizárólagos terepeként felfogni. Ez a tapasztalat arra bátorít, hogy új szövetségeket kössünk az EU-n belül és azon kívül, s új módon gondoljuk el a demokratikus intézményeket és az emberi jogokat.

A félelem politikája, a militarizáció és pénzügyi technokrácia leereszkedő modora és strukturális kiiagzításai nem ugyanúgy érintik a Európa széleit. A közös helyzetünk felismerése helyett – a media segédletével – inkább egymást vádoljuk lustasággal, adminisztratív tehetetlenséggel, korrupcióval. Egymással versengve vagyunk büszkék arra, hogy nem vállalunk szolidaritást egymással.

Hogy közös helyzetünket elgondolhassuk, megvizsgáltuk a különböző sztereotípiákat és tudásbeli hiányosságokat, a történeteink és szókincseink közti különbségeket. Helyi és transzlokális küzdelmekről beszélgettünk, és a geo-, makro- és mikropolitikai kihívásokról, amelyekkel szembesülnek. Végül naptárat készítettünk az előre látható mobilizációkról, és arról beszéltünk, hogyan támogathatjuk egymást az ősz során.

Ideje van annak, hogy a múltbeli falakat áthidalva beszéljünk egymáshoz. A folytatódó gazdasági válság és militarizáció fényében nagy szükség van ma a közös cselekvést lehetővé tevő beszélgetésre.


Original in English. Thanks to Mario (IT), Ovidiu (RO), Andrej (SLO), Manu (DE), Paula (CAST) for translating.